În urma cu ceva vreme făceam observația că, dacă luăm în calcul rezultatele naționalei la mondiale și europene, dar și performanțele echipelor de club rezulta că sportul rege autohton a avut cele mai slabe rezultate în comparație cu țările din jur. Admiteam, din start, că nu avea rost comparația cu țările din Vest, dar noi am fost mai mereu învățați să credem că „suntem cei mai tari din parcare”. Ei bine, nu-i chiar așa. Cehii, polonezii, ungurii, grecii sau iugoslavii au jucat semifinale sau finale europene și mondiale, noi nu am fost în stare să trecem de sferturi la niciun turneu final. Dacă e să vorbim de cupele europene, un cititor făcea remarca, obiectivă, de altfel, că dacă nu ar fi fost noaptea de la Sevilla, doar Albania ar fi în spatele nostru. Din păcate, s-a înșelat puțin. Chiar luând în calcul noaptea magică a Stelei, tot penultimii suntem. Atât ungurii, cât și cehii sau sârbii au jucat finale de cupe europene, ca să nu mai vorbim de trofeele câștigate de echipele din centrul continentului în perioada interbelică. „Cumulat”, deci, Olimpiade, Mondiale, Cupe Europene, Balon de Aur, suntem jos de tot. Ne-a depășit ca performanțe până și Croația, care în 15 ani de existență a statului au jucat sferturi europene și semifinale mondiale. Numai la ultimul turneu final din Africa de Sud au fost prezente țări ca Slovenia sau Slovacia, state care nici măcar nu existau pe hartă acum 20 de ani. Și mai e un argument… Noi nu am avut niciodată un jucător care să fie ales cel mai bun din Europa, așa cum a fost cazul lui Stoicikov. Până și bulgarii au mai multe calificări decât noi la mondiale, ba au mai jucat și o finală olimpică. Noi ne lăudam cu un loc trei la mondialele de la juniori de la Antipozi, dar chiar și acolo am fost depășiti în clasament de superputernica națională a… Qatarului. Ca să nu mai vorbim de faptul că băieții noștri nu prea aveau vârsta din pașapoarte, erau oleacă mai mărișori, nu-i așa, Ando? Ca o concluzie a acestui intro un pic mai lung, vă informăm că până și Luxemburgul a jucat un sfert de finală european. Asta după ce eliminase echipa Olandei… Haideți acum să vedem cum stau lucrurle la Jocurile Olimpice.
Fotbalul, ruda săracă a Olimpiadei
Trebuie spus din start că FIFA nu a dorit niciodată ca sportul inventat de englezi să fie prea popular la JO de vară, și asta dintr-un motiv foarte simplu: nu dorea ca acel turneu să concureze Cupa Mondială. Din acest punct de vedere a reușit, la Beijing, de exemplu, au participat doar fotbaliști profesioniști sub 23 de ani, cu mențiunea că la turneul final delegațiile aveau dreptul să introducă pe teren maximum trei fotbaliști care depășeau baremul de vârstă. Luând-o invers cronologic, să mai precizăm că în perioada comunistă nu aveau drept de joc decât amatorii, drept pentru care competiția a fost monopolizată de țările socialiste, care pretindeau că jucătorii lor au serviciu și, deci, trebuie tratați ca non-profesioniști. Tot blocul comunist a înregistrat succese, cu o excepție notabilă, și anume România. În perioada interbelică, de exemplu, singurele competiții considerate adevărate turnee finale mondiale și unde au fost trimiși cei mai buni fotbaliști, au fost cele organizate la Olimpiadele de la Anvers,Paris și Amsterdam. După debutul World Cup din Uruguay 1930, turneul olimpic își pierde din importanță, iar motivele le-am explicat mai sus. În ceea ce privește anii de copilărie ai fotbalului, să spunem, de ex, că în 1900 au participat doar trei națiuni, în 1904 tot trei, dar americanii au avut înscrise două formații(!!!), abia din 1908, de la Londra, putându-se vorbi despre competiții credibile. Despre imagine si medalii Deși a fost considerat un turneu de mâna a doua, să precizăm că după anii 80, super forțe fotbalistice ca Argentina sau Brazilia au început să facă adevărate obsesii pentru turneul olimpic, deoarece era singurul titlu care le lipsea din palmares. „Pumele” au reușit acest lucru, mai puțin magicienii brazilieni, deși au fost turnee la care au apelat inclusiv la Ronaldo, Romario sau Ronaldinho. Să vedem acum ce au făcut tricolorii la aceste olimpiade unde, în general, am strălucit mai mult prin absență. Parisul, visul nostru dintotdeauna
Am participat cu naționala de fotbal la Olimpiada de la Paris, din 1924, dar am fost eliminați de Olanda după un meci fără istoric, care s-a încheiat cu victoria batavilor cu scorul de 6-0. Revenim în 1952, de data asta cu o echipă puternică, construită pe scheletul primei mari echipe a CCA, dar avem ghinionul teribil de a da peste cea mai mare națională din istoria fotbalului maghiar, cea cu Puskas, Czibor, Kocsis, Hidegkuti sau Boszik, pierdem cu 2-1 un meci de referință pentru istoria fotbalului nostru. O nouă pauză până la momentul Tokyo 1964, atunci când vom avea o prestație mai mult decât onorabilă, un loc cinci care reprezintă, până azi, cea mai bună clasare a tricolorilor la JO. Și aici se putea mai mult, dar suntem din nou stopați în „sferturi” de complexul ungar, un 0-2 înșelător, fie și numai dacă ținem cont de penalty-ul ratat de „Profesorul” Constantin (foto) la scorul de 0-1. De altfel, acea ratare avea să-l bântuie toată viața pe acest minunat fotbalist, orice interviu cu el începând mereu cu invariabila întrebare: „Maestre, cum ai ratat la Yokohama? Tocmai într-un meci cu ungurii?” Aceasta a fost și ultima noastră prezență la Jocurile Olimpice. A mai fost vorba, în 1984, să deplasăm echipa de fotbal care, atenție, ratase calificarea, dar având în vedere boicotul țărilor comuniste (cu excepția României, Iugoslaviei și Chinei), era nevoie să se umple tabloul. Nu, s-a considerat că fotbalul n-are șanse la medalii, pe vremea aceea era mai important ca echipa națională de handbal să câștige titlul olimpic, singurul care ne lipsea din palmares (doar bronz pentru una dintre cele mai mari generații de handbaliști pe care i-am avut vreodată) și titlul la gimnastică pe echipe, în aceeași situație, singurul care ne lipsea… Obiectiv atins, cu o Cati Szabo lider de echipă și o Emilia Eberle cu al său minunat sol acompaniat de fondul muzical din „Sania cu zurgălăi”. Din 1964, așteptăm…
Concluzii
Se spune că în fotbal, într-un sistem tip „Cupă”, poți avea noroc de traseu și este perfect adevărat. După cum, la fel de bine, poți avea ghinion să dai peste Ungaria în primul tur și să pleci acasă. Și acest lucru este cel puțin la fel de adevărat. Dar, nu poți ajunge până în semifinalele unei competiții fără să joci barem cu o echipă bună. Iată, v-am afișat tabloul complet al careului de ași de la începuturi până în prezent. Veți remarca nu atât absența noastră dintre primele patru, lucru nu foarte surprinzător până la urmă, ci prezența acolo a unor țări pe care noi le considerăm „bananiere” dar care, iată, au obținut rezultate mai bune decât noi. India, Iraq, Siria, Australia, SUA, Canada… Mai este ceva de spus?
* S-au desfășurat doar meciuri demonstrative, nici măcar nu s-au acordat medalii. Totuși, peste niște ani, din motive statistice, a apărut și acest clasament final.
**Nu există scorurile finale, ci doar „învingător” și „învins”
***Situație identică, doar că, la un moment dat, canadienii au pretins că au primit și medaliile de aur olimpice. De fapt, și le comandaseră singuri.
****Situație unică în istoria Olimpiadei, adevărata finalistă, naționala Cehoslovaciei s-a retras de pe teren în min. 40, reclamând prezența ostilă în tribune și pe pista de tartan a soldaților din armata regală belgiană și presiunea inadmisibilă făcută asupra jucătorilor. Probabil, cam ce se petrecea pe la noi, pe anumite arene, în anii 80…
*****Tot la acea ediție s-a disputat, după descalificarea cehilor, un meci pentru ocuparea locului doi, echipa Belgiei fiind declarată câștigătoare după forfaitul cehoslovac.
******În 1972 s-au dat medalii de bronz atât sovieticilor, cât și estgermanilor, deși meciul trebuia, în mod normal, decis de loviturile de departajare.
articol de Octavian METONI
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER